Pe ceru-nalt, aproape sta să cadă
Un nor ca blana veveriței seara,
Mi-a spus: „Nu plânge, Fată de zăpadă,
Că trupul tău se va topi ca ceara…”.
Dar mâinile-n mănuși îmi înghețară
Și-o spaimă mare m-a cuprins deodată…
O, săptămâni de patimă fugară,
Cu foc și aer binecuvântată!.
Nu vreau să mă răzbun, ci împreună
Cu viscolul să pier, de-i scris, vitează.
Și totuși… Parcă-i prea puțin o lună…
În plumb mi-a apărut de Bobotează.
1911
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de resemnare și acceptare a sfârșitului iminent, comparând efemeritatea vieții cu topirea zăpezii. Naratorul se confruntă cu o spaimă, dar și cu o acceptare vitează a destinului, preferând să piară împreună cu viscolul.