Când noaptea îi aștept sosirea,
De-un fir de păr simt viața-mi atârnând.
Ce-i tinerețea, gloria, iubirea
În fața-acestui oaspete? Cântând,
Ea a intrat. Cu plapuma deoparte,
O-ntreb c-un glas ce parcă nu-i al meu:
”Tu i-ai dictat lui Dante acea carte
Zisă «Infernul»? ” Îmi răspunde: „Eu”.
1924
Sensul versurilor
Piesa explorează anxietatea și anticiparea morții personificate ca o muză. Vorbitorul se confruntă cu această prezență întunecată, întrebând-o dacă ea a fost inspirația din spatele "Infernului" lui Dante, sugerând o legătură între suferință, creație și inevitabilitatea morții.