Deo ignoto!.
Revolta-i stearpă, visul e schilod!.
De vorbă vreau să stau acum cu tine,
Tu, care-ai plămădit pe om din glod!.
Mi-am aruncat nădejdile în mine,
Credinţa să mi-o prind ca-ntr-un năvod;
Dar n-am găsit decât străvechi suspine.
Am râs atunci de visul meu nerod,
Şi-nspăimântat m-am ridicat din mine.
Tu, care-ai plămădit pe om din humă,
Spre tine-acum nădejdea mea se-ndrumă.
Adânc şi mult te-am căutat: nu te-am găsit.
Belşug de vis în mine port şi-s obosit.
Prăpăstii largi în mine au deschis
Mormânt adânc belşugului de vis.
Mormântul tău în mine s-a deschis!.
Mi-e sufletul o năruire de statui.
Le-aud cum cad, fărâmă cu fărâmă.
Vecii de vis în mine se dărâmă,
Făclii aprinse-n templul Nimănui!.
Sătul de-avântul van, de visul mic,
Îmi voi ciopli statuie din Nimic,
Gândind la cei ce inima în două
Şi-au frânt-o şi ne-au dat din ea şi nouă,
– La cei cu zâmbet bun de mucenic,
Ce-au plămădit din soare pâinea nouă.
Mormânt adânc belşugului de vis,
Prăpăstii largi în mine s-au deschis.
Făclii aprinse-n templul Nimănui,
Le-aud cum cad, fărâmă cu fărâmă.
Mi-e sufletul o năruire de statui.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare profundă a divinității și un sentiment de deziluzie și oboseală în fața eșecului acestei căutări. Vorbitorul se simte golit de visuri și nădejdi, dar găsește inspirație în sacrificiul celor care au oferit lumii o nouă speranță.