Aprinsele orbite au prins numai splendoare,
Feerica sculptură din galic parc s-a stins;
Nebun, în largi tenebre, zadarnic am întins
Privirea-mi către forța etern prăvălitoare.
M-a dogorit extazul prin stepe, sub teroare,
M-a urmărit himera în visuri de învins,
Și muzică funebră din creier s-a desprins,
Cernind și voluptatea din seri îmbătătoare.
Am străbătut văzduhul, trecutul și Pământul,
Pierdut între reflecții, nu m-a-ngrozit mormântul,
N-am fost uimit de aur, nici încleștat de-orgoliu.
Și grija, deznădejdea, sălbatice stăpâne,
Au azvârlit pe suflet și mai hidos lințoliu
Decât fatala zdreanță ce-n groapă va rămâne.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de deznădejde și reflecție asupra vieții și a morții. Vorbitorul se simte copleșit de griji și deznădejde, care îi acoperă sufletul cu un lințoliu mai greu decât moartea fizică.