Luntrea pe mulți ne cuprindea;
O parte, pânzele-ntindeau,
Alții, puternic împingeau
Vâsla-n adânc. Totul tăcea.
Plecat pe cârmă, chibzuit,
Cârmaciul nostru ne ducea.
Iar eu, de nepăsare plin,
Cântam – când valul, din senin,
De-un vânt năprasnic fu smucit.
Cârmaci, vâslași, toți au pierit.
Doar eu, un cântăreț ascuns,
La țărm, de vijelie dus,
Trecute imnuri le mai cânt,
Și-aștern pe-o stâncă și mai zvânt,
În soare, umedul vestment.
Sensul versurilor
Poezia descrie un naufragiu în care doar cântărețul Arion supraviețuiește. El își jelește camarazii pierduți și își continuă arta, fiind singurul martor al tragediei.