Arion

Luntrea pe mulți ne cuprindea;O parte, pânzele-ntindeau,Alții, puternic împingeauVâsla-n adânc. Totul tăcea.Plecat pe cârmă, chibzuit,Cârmaciul nostru ne ducea.Iar eu, de nepăsare plin,Cântam – când valul, din senin,De-un vânt năprasnic fu smucit.Cârmaci, vâslași, toți au pierit.Doar eu, un cântăreț ascuns,La țărm, de vijelie dus,Trecute imnuri le mai cânt,Și-aștern pe-o stâncă și mai zvânt,În soare, umedul vestment.