Târziu, deasupra restaurantelor,
Năduf și larmă-i în văzduh,
Și stăpânește zarva vocilor
Al primăverii putred duh.
În depărtare, -n colbul uliței
Cu vile, scâncet de copii,
Lucește-un corn înalt de-o suliță
Deasupra vechei brutării.
Pe ceafă indesând gambetele
Târziu, la bariere-apar
Prin funduri plimbându-și fetele
Fercheșii juni cu duh sprințar.
Pâng vâslele pe lacu-n freamăte
Cresc chicote tot mai intens
Iar sus pe cer, ca de lehamite,
Un disc se strâmbă fără sens.
Și-n fiecare seară-un chip se clatină
În vlaga plinului pahar,
Cu mine, frânt de-aceiași patimă,
De vinul greu de chilimbar.
Lancheii somnoroși alăturea
Ascultă-al meselor taifas,
Bețivi puhavi cu ochi de iepure
Răcnesc: In vino veritas!.
Și-n fiece seară când se-ntunecă
(E ceasul visului pustiu?)
Eu văd cum în mătăsuri lunecă
O doamnă-n geamul fumuriu.
Printre bețivii în petrecere
Spre geamul ei, tăcută-n drum,
Se-ndreaptă răspândind în trecere
În urmă-i cețuri și parfum.
Credințe vechi adie, grelele,
Foșnesc mătăsurile-ncet,
Sclipesc pe degete inelele,
Pe boruri mari bogat penaj.
Și-ncătușat de-apropierea lor
Privesc la valul ei cernit
Și văd în ceața depărtărilor
Un țărm al visului râvnit.
Părtăș în tain, e neștiutele,
Părtaș la soarele cuiva,
Tot sufletu-mi, în toate cutele,
L-a sterpezit licoarea grea.
Se clatină într-una penele
În creieru-mi înfierbântat
Și ochi albaștri – adânci ca gheenele
Răsar pe-un țărm îndepărtat.
Mi-e sufletul lăcaș comorilor
Și cheia numai eu o țin.
Ești monstru beat în faptul zorilor?
Știu: adevărul e în vin.
24 aprilie 1906
Din volumul Versuri alese 1956
Sensul versurilor
Poezia descrie o atmosferă de decadență și melancolie, într-un cadru urban nocturn. Naratorul, cufundat în vin, contemplă o figură misterioasă, simbol al unui ideal inaccesibil, și se simte prins într-o lume a visurilor și a iluziilor.