Ațipești cu patimă. Nu știu
Ce voci te cheamă-n depărtare.
E focul stins și-i prea târziu.
Ți-e stepa casă primitoare.
Vezi amurginde depărtări,
Năluci, fantasme, ceața-n zare.
Eu – cu neliniști și dureri,
Tu – doar cu tihnă și-mpăcare.
Ce jalnic par în fața ta!
Stăpân deplin sunt peste toate,
Pe tine să te am aș vrea,
Dar nici n-am cum, nici nu se poate!
Sensul versurilor
Poezia exprimă o stare de contemplare a morții și a liniștii pe care o aduce. Vorbitorul se simte jalnic în comparație cu cel care a găsit pacea, exprimând regretul că nu poate atinge aceeași stare.