Alberto Blanco – Însuflețire

lui César Vallejo.
La capătâiul mesei rotunde
și-a literaturii murinde, veni un critic
și-i spuse: „Atât de mult te iubesc, nu muri!”
Dar – vai! – literatura murea în continuare.
Se-apropiară doi profesori de ea și-i repetară:
„Nu ne lăsa, Valoare! Revino la viață!”
Dar – vai! – literatura murea în continuare.
O vizitară douăzeci, o sută, o mie, cinci sute de mii
de studenți : „Atâta dragoste, și împotriva morții nu e nicio putere!”
Dar – vai! – literatura murea în continuare.
O-nconjurară cititorii, milioane,
cu o comună implorare: „O, mai rămâi, surată! ”
Dar – vai! – literatura murea în continuare.
Și-atunci veniră poeții toți de de pământ,
jur-mprejuru-i; literatura triști văzându-i, emoționată;
ce importanță are! Emoționată..
Se-nsufleți încet,
îmbrățișă primul poet; și începu să meargă..

Levadura.
a César Vallejo.
Al fin de la mesa redonda
y muerta la literatura, vino hacia ella un crítico
y le dijo: “No mueras, te amo tanto! ”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.
Se le acercaron dos profesores y repitiéronle:
“No nos dejes! ¡Valor! ¡Vuelve a la vida! ”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.
Acudieron a ella veinte, cien, mil, quinientos mil,
estudiantes: “Tanto amor y no poder nada contra la muerte! ”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.
La rodearon millones de lectores,
con un ruego común: “¡Quédate, hermana! ”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.
Entonces, todos los poetas de la tierra vinieron,
la rodearon; los vio la literatura triste, emocionada;
¡qué más da! Emocionada….
Incorporóse lentamente.
abrazó al primer poeta; echóse a andar…