Niciodată nu mi-e dor de mine.
Nu-s decât clipa care-și recunoaște căderea.
Sunt verbul care nu exprimă
nici ființa, nici lucrul.
Uit că mi-am pierdut amintirile,
pietricele pe un biet drum.
Să aplaud ceea ce mă nimicește:
vântul, viscolul,
voința de-a nu fi nimic?
Ce fosilă se-agită
în plămânii mei?
M-am decis să fac autopsia neantului.
Să fiu abstract mi-e de ajuns
ca să merit
cea mai pură absență.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de detașare și absență, dorința de a dispărea în neant. Naratorul își analizează propria existență și acceptă ideea de a se pierde în abstract.