Doar ieri își tremurau păduri
Frunzișul rar la soare cald;
Toamnatice semănături
Umpleau câmpia cu smarald.
De sus privind și ne-ndurat
La cei răpuși de frig și somn,
În el nimica n-a schimbat
Ne-nfrântul pin, trufașul domn.
Nici urmă n-a rămas din vară;
Pustie-i lumea cât cuprind;
Pământ și cer se-mbrăcară
În strai din mohorât argint.
Mâhnit greu și mult sărace,
Câmpii, păduri nu se clintesc.
În firea care, astăzi, tace
Nu simți puterile ce cresc.
Un basm e parcă, unde zâne
Prin vânăt fum în rotocoale
Ne-au dus din țârm cu blânde grâne
În țara moartelor cristale.
Sensul versurilor
Piesa descrie transformarea naturii de la abundența verii și a toamnei la pustietatea iernii. Vorbește despre melancolie și acceptarea ciclului natural al vieții și al morții, sugerând că chiar și în tăcerea iernii, există puteri latente care așteaptă să renască.