Mai traversăm o lacrimă cu barca,
Ne mai permitem nopți de carnaval,
Mai povestim iubitelor coșmaruri,
Mai adormim în coama unui cal.
Mai spunem Da, când vrem să zicem invers,
Mai proclamăm imperii mari de ger,
Mai ofensăm părinții prin uitare,
Mai umilim pe cei care ne cer.
Și, dintr-o dată, adormim pe-o bancă,
În mijlocul unui oraș strain,
Și numai niște porumbei sălbatici
Asupra noastră, de prin piețe, vin.
Ni se așează pe genunchi și umeri,
Pe frunți se prind cu cel mai mare jind
Și se apucă să ne scoată ochii,
Cu ei în pliscuri pleacă fâlfâind.
Și iată cum, încet-încet, pe lume,
Frumoșii porumbei țin loc de corbi,
Și noi, care murim, luăm aminte
De ce vom deveni cu toții orbi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume în care frumusețea se transformă în urâțenie, iar inocența în pierzanie. Oamenii, pierduți și deziluzionați, ajung să fie deposedați de esența lor, simbolizată prin pierderea vederii.