Dar ia aminte, marea mea iubire,
că ninge-atâta de rudimentar,
c-ai să te-nzăpezești la mânăstire
și n-o să ai soluții de ieșire
decât prin fila unui calendar.
Eu am tocmit birjar, și cai, și sănii,
am luat cojoc să-l punem dedesubt,
tu, anii vechi, din amintiri, redă-ni-i,
să nu ne fie frică de dihănii,
dar, uite, drumul dintr-odată-i rupt.
Concert de fulgi, de clopot și de toacă,
în locul unde ai fugit de noi,
dar, vai, această iarnă e buimacă,
zăpezile sporesc să nu mai treacă,
pe când se simte vreme de război.
Ninsoarea reîncepe să conspire
simțind că te găsești în loc stingher,
ai să te-nzăpezești la mânăstire
și n-o să ai soluții de ieșire,
decât prin ochii mei, de-a dreptu-n cer.
(Adrian Păunescu, dec. 2002)
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de izolare spirituală și emoțională, sugerând că persoana iubită se va simți copleșită de greutăți și va căuta refugiu, dar nu va găsi o cale de ieșire decât printr-o conexiune profundă. Iarna și ninsoarea abundentă simbolizează obstacolele și dificultățile vieții.