Hebdomadar, eu plâng cu stânci,
destrămări,
zguduiri.
Rombic la margini de pământ,
sufletul pipăie
vârfuri de vânt.
Blestemul înțeapă,
Dumnezeu curge și se împrăștie pe jos,
Helas, suflet de om nebulos.
Ochii pun petice,
dureros de prismatic privesc,
rătăcesc,
iar sufletul sub univers
cum omul sub cobiliță.
UNU, an. I, nr. 4, iulie 1928
Sensul versurilor
The poem expresses a profound sense of existential suffering and despair. The speaker describes a world of fragmentation and pain, where even the divine seems to be scattered and lost. The soul is depicted as wandering and burdened, trapped beneath the weight of existence.