Juana De Ibarbourou – Prin Ploaie

Cum lunecă ploaia pe spate!
Cum înmoaie veșmintele toate,
și-mi cade-n obraji răcoare de rouă!
Plouă, plouă, plouă,
și merg încet pe cărare,
cu suflet zburând, surâzătoare,
fără-a visa, fără-a simți,
plină de voluptatea uitării de-a gândi.
O pasăre se bălăcește
într-o băltoacă. Prezența mea o năucește,
se-adună… se uită la mine… nu suntem străine…
Iubim amândouă văzduhul, câmpiile cu grâne pline!
Apoi, este uimirea
țăranului cu sapa-n spate, ce mă petrece cu privirea,
iar ploaia mă cuprinde, ca un dar, cu-aromele
pădurii lui Brumar.
Și este, apa pe trupu-mi îmbibat
o mângâiere fantastică, un tremurat
de picuri cristalini, de flori fără petale
înfiorând sub pasul meu covorul moale.
Și simt, serenitatea
din mintea-mi fără vise, voluptatea
plăcerii infinite, dulceag-necunoscută,
într-o fărâmă de uitare mută.
Plouă, plouă, plouă,
și sufletul îmi este esență de zăpadă nouă.
Bajo la lluvia.
¡Cómo resbala el agua por mi espalda!
¡Cómo moja mi falda,
y pone en mis mejillas su frescura de nieve!
Llueve, llueve, llueve,
y voy, senda adelante,
con el alma ligera y la cara radiante,
sin sentir, sin soñar,
llena de la voluptuosidad de no pensar.
Un pájaro se baña
en una charca turbia. Mi presencia le extraña,
se detiene… me mira… nos sentimos amigos…
¡Los dos amamos muchos cielos, campos y trigos!
Después es el asombro
de un labriego que pasa con su azada al hombro
y la lluvia me cubre de todas las fragancias
de los setos de octubre.
Y es, sobre mi cuerpo por el agua empapado
como un maravilloso y estupendo tocado
de gotas cristalinas, de flores deshojadas
que vuelcan a mi paso las plantas asombradas.
Y siento, en la vacuidad
del cerebro sin sueño, la voluptuosidad
del placer infinito, dulce y desconocido,
de un minuto de olvido.
Llueve, llueve, llueve,
y tengo en alma y carne, como un frescor de nieve.