O lungă boală l-a obișnuit
Cu moartea. Să înfrunte-ncă o zi
De hărmălaie teamă azi i-ar fi;
De forfota mulțimii-a ostenit.
Ca viermele îl roade-un gând mereu:
Că răul-timp încet îl depărtează
De palida lumină de amiază,
De trista soartă de a fi evreu.
Aude delicate melodii
Al căror instrument a fost. Suavă,
Cântarea nu-i a păsării-n dumbravă,
Ci-a timpului ce curge zi de zi.
Nu te va mântui privighetoarea,
Nici aurita noapte și nici floarea.
Sensul versurilor
The poem reflects on mortality and the passage of time, as experienced by someone facing illness and grappling with their identity. It conveys a sense of weariness and the realization that beauty and fleeting moments cannot offer salvation from the inevitable.