Tu, ce-ai simțit în ochi al iernii vifor,
Văzând prin cețuri norii de omături
Și vârf de ulmi prin stelele-nghețate,
Simți-vei seceriș că-i primăvară.
Tu, cel al cărui unic tom a fost
Lumina beznei lungi ce ți-a fost hrană,
Nopți după nopți, plecat cât era Phoebus,
Aprilie ți-o fi-ntreită dimineața.
Nu căuta cunoașterea! – Eu n-o am,
Dar cânt firesc când dă căldura buzna.
Nu căuta cunoașterea! – Eu n-o am,
Dar Seara mă ascultă… Cel ce-i trist
Gândind la trădavie, trândav nu e
Și-i treaz cel adormit se crede.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema cunoașterii și a percepției naturii, sugerând o acceptare a necunoscutului și o resemnare melancolică. Vorbitorul găsește consolare în natură și în acceptarea limitelor cunoașterii umane.