Stefan Augustin Doinaş – Caii

I.
Mălura hămesită, herghelia
cheleste câmpul.
Stropii mari de ploaie
se uită fiecare-ntr-un ochi galben.
Sunt vite de povară: cai cu crupa
de-mpărăteasă asudată, iepe
ce-și poartă mânjii agățați de uger,
și murgi rioși cu coada ca sacâzul
și smirna în urechi, netăsălate
fantome care ronțăie insecte,
și armăsari cu mădularul vânăt,
și gloabe mohorâte cu stigmatul
stăpânului în răni de spinz, și alții
ce fornaie simțindu-și steaua-n frunte
ca pe un ham dumnezeiesc, mârțoage
ce-au răsturnat cândva nuntașii-n colburi,
și cai de fum – iscoade ale nopții,
și bidivii cu smoc de iarbă-n gură
ce-și înalță capul ascultând un tropot
pe sus, și alții care luminează
câmpiile cu rânjete de pustnici.
Din când în când, cu coadaInfoiată
o iapă n-are-astâmpăr. Armăsarul
de-asupra ei o apără de ploaie,
și trăznetul e lung, și herghelia
își adâncește chișița-n imală.
Sub burți se-adăpostesc ca diademe
de bube roiurile verzi de muște.

II.
De câte nopți și zile stau în ploaie?
Caii cei tineri, care nu știu încă să doarmă de-a-mpicioarelea, se-mburdă împunși în foaie de bureți.
Mirosul
de bălegă înnebunește norii.
Albastre grindini joacă tontoroiul
pe șanțul ros de hamuri al spinării,
și-n jurul fiecărui trup e altul
– un fel de corp astral – se umflă, crește,
și spumegă, și fumegă, de parcă
pe mii de șei o oaste translucidă
încalecă de-odată, parcă sporii
unor ciuperci atoase și livide
s-ar pregăti să cucerească pustă.

III.
Și iată – amintindu-și în lumină
de fulgere un drum – pornește-n salturi
întreaga stavă: hoarda neagră suptă
de limbul unor stele de mocirlă,
cutreier nălucind de cozi și coame
și ugere cu lapte-aprins, urgie
tropotitoare-amușinând turbată
galopul nevăzut, pășunea crudă
a unui rai pierdut
Roind de muște
vinml se naște-acum din nări, nechezuri
rostogolesc pe boltă bolovanii
de tunete, pupila-i biciuită
de putrede-arătări și cucuruzuri,
din pâlnii de urechi sar brotăceii
și curg în iarbă ca o sare verde.
Și iată – sufocați de fugă, mânjii
fătați mereu sunt iarăși trași în burtă,
din urme de copite ca din vulve
irump rănite ciocârlii. Și triburi
de lobodă și seminții de ierburi
se simt de-odată parcă-mpuținate,
mireasma țării, acră, se lățește
peste fruntarii, noaptea-i uzurpată.
Iar ce rămâne-ndărăt e numai o prevesteală zdrențuită, giulgiul
pământului în somn de sânziene