Deasupra unei sile dese
În nemișcare și mister,
Mieluță bălă, luna iese
Să pască iarbă de pe cer.
Cu cornu-nfurișat prin bercuri,
Ea-mpunge tăul cristalin,
Iar apa-nfiorată-n cercuri
Și țărmu-l clatină puțin.
Pe-ntinsul cotropit de verde,
Mălinu-ncins de vâlvătăi
Tămâia lânced și-o pierde
Pe măguri, dincolo de văi.
O, stepa mea cu fiscă deasă,
Tu cu oblimea ta ne furi,
Dar și pe tine te apasă
Tristeți de smârc și sărături.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj natural static și misterios, evocând un sentiment de melancolie și singurătate. Natura, deși frumoasă, pare să poarte și ea o povară, sugerând o tristețe ascunsă.