Răstigniți pe mormintele propriilor aspirații,
ne ascundem cimitirele cuvintelor,
printre buruienile întâmplărilor,
cărora le suntem datori,
cu o moarte,
izvorâtă din adâncurile ființei,
iluziilor non-sensurilor existenței,
în care ne-am întrupat,
visele amintirilor din viitor,
în mugurii otrăviți ai durerii,
fără să știm vreodată,
că respirăm un compromis,
ce a devenit speranța deșartă,
că ne vom învinge pe noi înșine,
ignorând cu desăvârșire,
condiția umană,
prin care,
omul este o șoaptă mincinoasă a creației,
pe care a greșit-o Dumnezeu,
atunci când s-a simțit prea singur,
fără de suferința noastră,
și a decis să ne clădească din temelii,
disperarea,
pe care să o îmbrăcăm,
în decursul iluziilor vieții noastre tulburi,
din fântâna veșnic secată de fericire,
a destinului.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura iluzorie a existenței umane și suferința inerentă condiției umane. Omul este văzut ca o eroare a creației divine, condamnat la disperare și lipsit de fericire.