Și dacă m-aș îneca în ochii tăi,
Cine mi-ar descoperi trupul inimii mele?
Ce a bătut atât de dureros pentru tine,
Înger al iubirii.
Nu cred că ai reuși vreodată să înțelegi,
Moartea unui singur Cuvânt,
Din marea noastră Iubire,
A cărui suflare s-a pierdut sub pașii
Uitării tale.
Și dacă aș reuși să părăsesc,
Gândurile tale,
Chiar crezi că norii nu mă vor plânge niciodată?
Că Soarele nu mă va arde cu foc de amintire,
În Inima ta?
Chiar crezi că natura Cuvântului prin care te-am iubit,
Nu mai are lacrimile misterului prin care,
Era cândva o stea din tine,
Mereu a sufletului meu?
Ne-am întâlnit la margine de Destin,
Unde ploua cu Singurătate,
Eram atât de Adevăr unul de altul,
Încât nici oceanul privirilor noastre,
Nu putea fi mai singur și trist decât noi.
Și atunci am înțeles,
Că ne-am născut din Dorul de a muri împreună,
Mai vii cu fiecare Zâmbet ce ne unea mâinile,
Încătușate în Speranța,
De a fi una și aceeași Clipă,
A nemuririi,
Fiindcă până și îngerii noștri,
Se Iubesc,
În Paradisul de dincolo de noi.
Te iubesc!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă și dureroasă, explorând ideea de a se pierde în celălalt și de a împărtăși un destin comun, chiar și în moarte. Vorbește despre singurătate, dor și despre o iubire atât de intensă încât transcende realitatea.