Versuri corectate și adnotate
Speranțe încercănate,de false Primăveri de Cuvinte,ce ning cu Disperări,pe Inimile de Jar,tot mai stinse,la ferestrele Privirilor strivite,de norii de plumb,ai Furtunilor de Gânduri,tot mai indiferente și obtuze,ce ne sfarmă,Eternitățile de Clipe,în care ne-am putea ascunde,Iubirea,din calea Zilelor fără adăpost,ce se reped să ne sfâșie Viitorul.
De ce, Doamne,ai lăsat,doar zarurile de piatră amară,să ne arate,Calea spre Absolut,a Adevărului Iubirii?La care nici unul dintre noi,nu vom câștiga niciodată,nimic altceva,în afară de Alienarea Singurătății,oricât am încerca,să pariem la ruleta roasă,de mâinile atâtor Eternități de Clipe irosite,ce nu vor afla niciodată,că întreg Cazinoul Viselor noastre,aparține Absurdului și Deșertăciunii,acestei Lumi a Morții.
Lacrimi de vânt,vărsate de ulcioarelezilelor fără adăpost,pe zidurile ce despartființa de neființă,pe zebrele binelui și răului,care le trecem alături de moarte,să ne împlinim destinul,iluziilor non-sensurilor existenței,care ne-au datdepresiile absurdului charismatic,să ne slujească,arta de statui vivantea deșertăciunilor,ale căror disperăritrebuie să le interpretăm la perfecțieîn mocirla acestei întrupări,care la final va rămânea nimănui.
Regrete de plumb,ni se scurg,prin venele cenușii ale Cuvintelor,a căror Așteptări,ne rătăcesc Privirile,în căutare de Iubire. Apusuri mov,ne strivesc Amintirile,pierdute în Singurătatea amară,a Destinului,Nimănui.
Clipele iluziilor vieții și morții,lucrează cu spor,întrecându-se unele pe altele,pentru a făuri,cât mai multe produse,de întreținere a pielii,tot mai îmbătrânite și zbârcite,a Disperării,înecată în riduri de cuvinte,ascunse sub straturi groase de cremă,a Indiferenței,fabricată după rețeta Absurdului,din laboratoarele Disperării.
Ce-am mai putea face,decât să lăsăm,și această Poartă sentimentală,ruginită și părăsită,pe lângă care trecem,și suntem noi acum,să zacă la marginea unor Speranțe,conștiente că acestea,nu-i va mai deschide vreodată,sufletul,ascuns în privirea,în care nu ne mai regăsim,aceeași inimă de jar a viitorului,unei iubiri,pierdută acum,printre florile de lacrimi,ale uitărilor,reci și triste,din cimitirele de cuvinte,pe unde își irosesc pașii … Citește mai mult
Furtuni de Vise,tună și fulgeră cu Priviri,pe pragurile Disperării,ce-și pierde identitatea,într-un Absurd,al Inimilor de Cenușă,ce-ar fi ars pentru noi,Iubire,pe fruntea Orizonturilor,care ne-au încătușat,cu Amintiri de plumb,pe care trebuie să le târâm,după Străbunii,tuturor Cuvintelor,în care ne-am regăsit,undeva-cândva,Fericirea.
N-am crezut, Iubire,că poți fi o Toamnă,care-și taie nervurile Zilelor,din venele propriilor frunze,ale Regăsirilor,ce-și găsesc alinarea,în brațele deschise,ale Absurdului,ce ne fură rugina Așteptărilor,pentru a se deghiza,în Zorii unui Destin,ce ne așteaptă îmbujorat,cu sângeriul obrajilor,unei Singurătăți,ce tocmai avuse,o hemoragie de Clipe,ce nu mai putea fi oprită,în drumul ei spre Moarte.
Amintiri pierdute,în praful Non-Sensurilor Existenței,cearcă să ne îmbrățișeze.Zilele fără adăpost,prin care ne ducem Disperarea,de a trăi,fără de noi înșine,înroșind Zorii Singurătății,cu Lacrimile Sângelui,ce țâșnește din rănile deschise,ale atâtor Cimitire de Cuvinte,pe care le rostim fără de sens,propriilor noastre,Iluzii ale Vieții și Morții.
Am fost clădiți,ca să ne astâmpărăm setea,de noi înșine,cu Roua Viselor,prin gările pustii ale Absurdului,unde se pare că nu vine niciodată,trenul Luminii Divine,pe care o așteptăm,la peronul propriului nostru Destin,desculț și tremurând de frig,în mocirla acestei Existențe,a Deșertăciunii,pentru care am devenit,simple Statui Vivante,așezate prin vitrinele,pline cu neoane stridente de Cuvinte,acoperite de strigătele surde,ale Durerii.