Eterna mare, ca și-odinioară,
Fără hotar și fără de hodină,
De întrebări și neastâmpăr plină,
Azi goana mea la malul tău coboară.
Cu tresăltări de ape și lumină
Oglinda ta prelung mă-nfioară,
Și-nchise răni încep din nou să doară,
Din flăcări vechi ce-n mintea mea se-mbina.
Pe rând, pe rând, eu simt cum reînvie
Cântată parcă-n surle și chimvale,
Uitată noastra mare-mpărăție.
Și nu mai știu ce mi se par mai grele:
Povățele nemărginirii tale,
Sau tainele adâncurilor mele.
Sensul versurilor
The poem reflects on the eternal nature of the sea and its connection to the speaker's inner turmoil and memories. The sea serves as a mirror, reflecting both the beauty and the pain of the past, prompting introspection and a contemplation of life's mysteries.