Mare aeternum.
Eternă mare, ca şi-odinioară,
Fără hotar şi fără de hodină,
De întrebări şi neastâmpăr plină,
Azi goana mea la malul tău coboară.
Cu tresăltări de ape şi lumină
Oglinda ta prelung mă înfioară,
Şi-nchise răni încep din nou să doară,
Din flăcări vechi ce-n mintea mea se-mbină.
Pe rând, pe rând, eu simt cum reînvie
Cântată parcă-n surle şi chimvale,
Uitata noastră mare-mpărăţie.
Şi nu mai ştiu ce mi se par mai grele:
Poveţele nemărginirii tale,
Sau tainele adâncurilor mele.
Sensul versurilor
The poem reflects on the vastness and timelessness of the sea, using it as a mirror to explore inner turmoil and resurfacing memories. The speaker contemplates the weight of the sea's infinite wisdom versus the secrets hidden within their own depths.
