Iubitul meu, ce către zări senine
M-ai înălţat din cazna ţărnei crunte,
Suflându-mi duh de viaţă peste frunte
Prin lâncedele bucle în ruine;
Mi-ai dat cu un sărut luciri divine
Ce văd heruvii pe celesta punte.
Când n-aveam pace pe pământ niciunde,
cătând pe Domnul, te-am aflat pe tine!
Ş-aflându-te-s puternică, ferice,
Ca unul care-n câmp de asfodele
Priveşte-n urmă bucuros şi zice:
Adio timpurilor sterpe, grele,
Azi între bun şi rău stau mărturie
că doar murind şi doar iubind se-nvie.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă o iubire profundă, văzută ca o forță spirituală salvatoare. Iubirea este prezentată ca o renaștere, o eliberare din suferință și o cale spre divinitate.