S-a întâmplat acolo unde puntea
de lemn iese în larg la Porto Corsini
și oameni rari, aproape nemișcați, scufundă
ori scot din valuri plase. Cu un semn
tu arătai pe malul celălalt
nevăzută patria ta adevărată.
Apoi urmarăm canalul până-n rada
orașului, lucioasă de funingine
în lunca unde se scufunda
o primăvară inertă, fără memorie.
Și aici unde-o viață străveche
bălțează pământul într-o dulce
neliniște de Orient,
cuvintele tale iradiau ca solzii
unei mrene muribunde.
Frământarea ta îmi adduce în gând
păsările migratoare izbindu-se de faruri
în nopțile furtunoase:
e o furtună și blândețea ta,
se-nvolburează fără să apară,
răspunsurile ei sunt și mai rare.
Nu știu cum istovită mai reziști
în acest lac
de nepăsare care e inima ta;
te salvează poate, o amuletă pe care
o ții lângă rujul de buze, lângă
pudră și pila de unghii: un șoarece
de fildeș alb; și astfel exiști!
Sensul versurilor
The poem reflects on a sense of displacement and the struggle to maintain one's identity in a world marked by indifference. The speaker observes Dora Markus's quiet resilience amidst a backdrop of decay and hidden turmoil, highlighting the contrast between outward appearance and inner turmoil. Ultimately, the poem suggests that even small tokens of self-preservation can be acts of defiance against the overwhelming sense of apathy.