Cu-al vieții rău ades m-am întâlnit:
Era râu gâtuit ce clocotește,
Era o frunză ce se răsucește
Uscată, era calul prăvălit.
Bine n-am cunoscut, decât minunea
’ntredeschizând divina indiferență:
Era statuia calmă-n somnolență
De-amiază, norul și șoimul în înălțimi zvârlit.
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea vieții, alternând între experiențe negative și momente de revelație divină. Vorbitorul reflectă asupra întâlnirilor cu răul și asupra frumuseții găsite în indiferența divină a naturii.