Un Nichita veșnic bate:
un poet ca un popor!
Noi suntem în stradă, frate,
și cântăm la un topor -.
Care cântă-n capul nostru
aer negru-ntortocheat.
Ce ne facem cu-acest monstru
atât de vitreg și turbat?.
În loc de apă, ne dă sare,
în loc de pâine, piatră tare.
În loc de înger, un drac mare
pe Golgota-n ochi ne sare.
Nu spunem nimic pe lume,
spânzurați de crucea vie –
unde Iisus ne dă nume
și viață în pustie.
Aud un clopot! Vino, frate –
adună-ne aici, odată!
În Serbia sunt multe sate
unde n-ai fost niciodată.
Te aștept cu multă teamă,
am răbdare cât o piatră.
Acolo, la tine, ia-mă,
unde câinele meu latră -.
Unde șarpele nu mușcă,
unde pasărea nu moare –
ca un leu încuiat în cușcă,
visând o rană ce nu ne doare.
Am ajuns și noi acasă
în lumina fără nume,
unde nimeni nu ne lasă
să schimbăm viața-n glume.
Vezi acum cum cântă poezia
și lumea ne pune crucea –
atunci când moare ironia
dragostea la drum ne duce.
Neavând cuvinte multe,
clopotul din tine tace.
Piatra doarme, iarba zace,
tot dorind să te consulte.
Doar atât doresc și eu:
așa cum sună-n Dumnezeu,
clopotul tău nebun sunt eu!
Rămân aici și bat mereu.
Sensul versurilor
Piesa este o metaforă complexă despre condiția umană, folosind simboluri religioase și poetice. Vorbește despre sacrificiu, identitate și căutarea unui sens într-o lume adesea ostilă, reflectând asupra moștenirii poetice a lui Nichita Stănescu.