Paul Valery – Tânăra Parcă (Partea a Doua)

Plasați în ceruri, ochii mei să-mi traseze templu
Și-asupra-mi odihnească altar fără exemplu!
Țipa făptura-mi toată din piatră și palori..
Pământu-acum mi-e numai o bandă în culori
Ce curge, se refuză albeitei frunți de grijă..
Tot universu-n tremur îmi șovăie pe tijă,
Coroana cugetării mi-e fără de-nțeles,
Moartea vrea să respire-acest trandafir ales
Al cărui iz i-ajută lucrarea tenebroasă!.
De-mbată tandru-mi miros o țeastă găunoasă,
O, Moarte, respira-va azi sclava unor regi:
Deci cheamă-mă..! Durere să-mi dai, să mă dezlegi,
Eu mie-atât de frântă, imagine-osândită!
Asculți?.. Nu sta pe gânduri.. Născândul an invită
Și-ntregului meu sânge-i prezice noi mișcări:
Cu jale-și pierde gerul ultima perlă-n zări..
Ca mâine, la suspinul din Haruri constelate,
Va sparge primăvara fântânile-astupate;
Ea râde, violează mereu.. De unde, când
Veni? Candoarea însă vorbește-atât de blând,
Că o tandrețe mușcă pământu-n măruntaie..
Umflați copaci sub pleoape de solzi se întretaie
Cu mii de brațe-n zarea prea multă, ca păgâni,
Miscând în soare ritmic sonorele lor lâni,
În aer aspru suie cu-aripile lor toate
Din mii de frunze care se simt reînviate..
Ce nume-aeriene-n timpanul tău înduri
Tu, Surdo!.. Iar în spațiul învins de legături,
Vibrând în lemn vivace din coama ce-l imprimă,
Cu zeii și contrară, pădurea unanimă,
Desimea plutitoare care prin stâlpii crunți
Pios înalță-n zare fantastelor frunți
La sfâșiate-avânturi spre insule superbe,
Un tandru fluviu, Moarte, care ascuns în ierbi e?.
Ah, cine, muritoare, -ar învinge-atari vâltori?
Ce muritoare?.
Însămi, atât de pură, -n fiori
Îmi simt genunchii parcă genunchi fără-apărare..
Mă rup în vânt. Cu țipăt de prunci străpunge-n zare
O pasăre.. chiar umbra ce-mi ține pieptul strâns,
Și roze! vă ridică suspinul meu c-a-nvins
Vai! brațe-atât de blânde ce-astupă corfa plină..
Ah, îmi atârnă-n plete-o povară de albină,
Plonjând mai beat întruna-n sărut tot mai tăios,
Al zilei mele-ambigui vârf tandru-delicios..
Lumină!.. Sau tu, Moarte! Dar cel mai prompt mă-apuce!..
Îmi bate pulsul! Pieptul se-aprinde, mă seduce!
Ah! cum se umflă, crește, se-ncoardă acest dur
Captiv prea dulce martor în plasa mea de-azur..
În mine, dur.. dar dulce pe gura infinită!..
Scumpe stafii născânde, cu setea mea-n suită,
Dorințe! Chipuri clare!.. Și voi, fructe de-amor,
Zeii mi-au dat maternul contur ispititor
Și-aceste margini ronde, și pliuri, și calicii,
Ca viața să ia-n brațe altarul de delicii
Unde-n eterne-ntoarceri stând sufletul ciudat,
Sămânță, lapte, sânge inundă nencetat?
Nu! Groaza mă inspiră, oribilă-armonie!
Orice sărut anunță o nouă agonie..
Văd, văd plutind, de-onoruri trupești fiind dușmani,
În milioane-amare neputincioșii mani..
Nu, sufluri! Nu, tandrețe, priviri.. convivi lumești,
Popor stricat de mine dorind ca să trăiești,
Nu, viața mea din mine n-o veți avea!.. Plecați,
Plâns și strigoi, de noapte zadarnic exhalați,
Plecați, sporiți al celor morți impalpabil număr!
Eu, umbră și lumină nu port pe-același umăr,
Păstrez, de voi departe, spiritul bun și clar..
Nu! N-o să vă-aparțină al buzei mele har!..
Și-apoi.. inimmă-fulger, chiar tu refuzi să-i spulberi.
Vai, de noi toți mi-e milă, o! tu, vârtej de pulberi!.
Mari Zei! în voi îmi mistui deconcertații pași!.
Am să-ți implor de-acuma doar licărul gingaș,
De mult timp doritoare pe-obraz a-mi curge-n unde,
Lacrimă iminentă, ce singură-mi răspunde,
Lacrimă care face să miște-n ochii mei
Umani o felurime de funerare căi;
Tu izvorăști, orgoliu de labirint, din suflet.
Din inimă, constrânsă, -mi aduci într-un răsuflet
Această detașare-a sucului meu prețios,
Care-mi jertfește umbra pe ochiul luminos,
Libație plăcută-a unei gândiri mascate!
Din grota unei spaime-n adâncul meu căscate
Sarea de taină-asudă apă fără ecou.
De-unde te naști? Ce icnet, mereu și trist, și nou,
Lacrimă grea, te scoate târziu cu umbre-amare?
Pe scara mea de mamă-ai suit, de muritoare,
Și, deșirându-ți calea, samar perseverent,
Cât timp mai sunt în viață, demersul tău cel lent
Mă-năbușe.. Tac, bându-ți umblarea suverană..
– Cine te cheamă, sprijin pe tânăra mea rană?.
Dar răni, suspine, sumbre-ncercări, lace? Și cui,
Marcați voi, perle crude, -acest corp cu frigul lui,
Un orb cu mâna-ntinsă de temerea speranței?
Unde se duce, fără-a-și răspunde ignoranței,
În noapte corpu-acesta, de crezul său mirat?
Lut tulbure, tu ia-mă, cu algă-amestecat,
Și du-mă-ncet.. Nevlaga mea de zăpadă, scursă,
Va merge-ntruna până își află propria cursă?
Lebăda mea, pe unde-i? de unde-și ia avânt?
.. Asprime prețioasă.. Iubire de pământ,
Pe tine-și fonda pasul meu siguranța-i sfântă!
Ci sub piciorul ager ce-o-ncearcă și-o frământă,
Și-oripilat se-atinge de pactul său natal,
Acest sol ferm atinge modestu-mi piedestal.
Departe nu, sub talpă prăpastia mea visează..
Nesimțitoarea stâncă, glisând de alge, oază
A fugii (cum în sine însingurat nespus)
Începe.. Vântul pare ca printr-un voal supus
Că țese-n larma mării o încâlcită tramă,
Amestec de lopată, și val ce se destramă..
Atât sughiț întruna, și lungi curenți izbiți,
Și sparți, reluați în larguri.. și sorții toți zvârliți,
Dementă felurime rulând uitări vorace..
Din pașii-mei goi, cel care făgașul și-l va trage
Va înceta vreodată la sine-a se gândi?.
Lut tulbure, cu alge-ncleiat, mă du de-aci!.
Ah, eu, misterioaso, tu totuși ești în viață!
În revărsarea zilei te vei privi în față
Fiind cu jale-aceeași..
Oglinda unei mări
Se-nalță.. Și pe buză, un mic surâs de oero.
Vestit cu plictiseală de ștergerea de semne
Îngheață-n est acuma contururile demne
De raze și de piatră, și-nchisoarea grea
Ce va purta inelul zării unice-n ea..
Privește: – un braț se vede, pur, cum se dezgolește.
Braț al meu, te văd iarăși.. Porți zorii.. Se trezește
Cu greu nesăvârșia victimă.. și-acest prag
Timid.. ce clar, al stâncii efloriment, cu drag
Flatat de unda joasă, spălat de hule moarte!..
Umbra care mă lasă, ostie fără moarte,
Rumenă mă despoaie pentru-alte noi simțiri,
Pe-altarul crunt ce-mi poartă atâtea amintiri.
Aici, spuma-a se face vizibilă încearcă;
Și-acolo, șovăi-va-n sensibila lui barcă
La orice-atac de val un pescuitor etern.
Totul se va-mplini, deci, în actu-i sempitern,
Solemn, de-a reapare cast și incomparabil,
Și de-a reda mormântul entuziast, friabil,
Stării preagrațioase de râs universal.
Salut! Prin sări și roze divinități, și-n val
Voi, jucării primare de tânără lumină,
Insule!.. Curând stupuri, când prima rază lină
Va face stânca voastră, ostrov ce l-am prezis,
Să simtă, când roșește, puteri de paradis;
Creștete fecundate de-un foc, abia sfioase,
Crâng zumzăind de fiare și de idei voioase,
De laude de oameni plouați de har din zări,
Insule! în rumoarea unor centuri de mări,
În veci virgine mame, orice profil v-ar toarce,
Voi în genunchi îmi sunteți miraculoase Parce;
Nimic asemeni florii ce-aduceți nu-i în veci,
Tălpile voastre însă-n adâncuri ah! sunt reci!.
Lungi pregătiri de suflet sub tâmpla fără cută,
Moartea mea, fiică-a tainei, acum însă crescută,
Și voi, cerești dezgusturi, ce-mi dați elan spre zări,
De-ai sorții mele lustri voi, caste-ndepărtări,
N-ați fost, fervoare, decât o nobilă durată?
Nimenea mai aproape de zei aventurată
Nu și-a înscris pe frunte-al lor suflu răpitor,
Nici, chemând grosul nopții perfecte-ntr-ajutor,
N-a aspirat cu buza la murmurul din urmă..
Eu susțineam al morții pur foc ce nu se curmă
Cum soarele asemeni de mult l-am susținut..
Ca disperat stă corpu-mi cu torsul desfăcut
În care, beat de liniști, de glorii și de sine,
Sufletul, de memoria sa gata să leșine,
Ascultă, cu speranță, cum bate-n zid pios
Inima mea, – ce scade-ntr-un ritm misterios,
Până-a nu mai reține decât din complezență
Un freamăt fin de frunză, sărmana mea prezență..
Vană-așteptare, vană.. Nu află moarte-așa,
Cine-n oglindă plânge pentru-a se-nduioșa.
Nu trebuia mai bine să-mi împlinesc, nebună,
Miraculos sfârșitu-n tortura cea mai bună:
Disprețul acesta rece la jocul unei sorți?
Găsi-voi cândva clarul unei mai limpezi morți,
Ori pantă mai curată să urc înspre pieire,
Decât această lungă, de victimă, privire,
Cedând, rănită, pală, fără păreri de rău?
Ce-i pasă-acum de-un sânge ce nu-i secretul său?
Porfiru-acesta-n pace albită o depune,
La margini de ființă, frumoasă-n slăbiciune!
Ea liniștește-al vremii ce-o va nega tumult,
Clipa stăpână n-o va putea păli mai mult,
Cât trupul vid de-o sumbră fântână are parte!..
Mai singură se face, mereu, și mai departe..
Iar eu, spre-atare soartă, mergând cu pași aleși,
Cortegiul meu, în spirit, trecea pe sub cireși..
Spre-un viitor de-arome cu trâmbă afumată,
Eu mă simțeam condusă, -oferită, consumată,
Toată, promisă toată la nouri norocoși!
Chiar mă vedeam ca unul din pomii vaporoși,
A căror majestate pierdută-n zarea vagă
Se dăruie iubirii cu-ntinderea-i întreagă.
Imensul tot mă-nvinge, din pieptul meu sfințit
Tămâia arsă suflă-n contur fără sfârșit..
Tot ce e corp de raze îmi tremură-n esență!..
Nu!.. Nu stârni această, acum, reminiscență!
Crin sumbru! Tenebroasă aluzie de sus,
A ta vigoare vasul de preț nu l-a răpus..
Din câte clipe toate, tu atingeai suprema..
– Dar cine birui-va puterea însăși, gema
Ce vrea să vadă cu-ochii tăi licărul diurn
Ce și-a ales pe fruntea ta luminosul turn?.
Măcar caută, spune-ți, prin ce-asurzite-alaiuri
Noaptea, spre soare, dintre cei morți te-a scos pe plaiuri?
De tine amintește-ți, instinctului să-i iei
(Cu zorii și-l dispută-al tău deget în scântei)
Acest fir fin căruia orbșete-urmându-i ața
Până pe țărmu-acesta ți-a readus viața..
Fii crudă.. și subtilă.. sau și mai mult! Să minți,
Însă să știi!.. Arată-i prin care vrăji fierbinți,
Lasă care de fumu-i călduț n-a fost lăsată,
Și nici de griji din pieptul de-argilă parfumată,
Prin ce repliu asupră-ți, reptilă, îți reiei
Mirosul tău de grotă și tristele-ți idei?.
Ieri carnea cea profundă, ieri, carnea în putere
M-a trădat.. Fără vise, și fără-o mângâiere!..
Nici demoni, nici miresme nu mi-au menit steril
Imaginare brațe murind pe-un gât viril;
Nici Lebăda mea, Zeul, cu pene-urzind jignirea
Alborii sale-aprinse, nu mi-a atins gândirea..
Și totuși, cunoscuse, din ciuburi, cel mai cald!
Căci, toată-n harul cărnii unite cum mă scald,
Virgină, fui în umbră ofrandă-a frumuseții..
Dar somnul îndrăgise ispitele blândeții,
Iar eu, de-un nod de plete înlănțuită mie,
Molatică pierdut-am a nervilor domnie,
Eu mă făcusem alta, strângându-mă pe mine..
Cine se-nstrăinează?.. Cine-și ia zborul?.. Cine
Exultă?.. Ce flux tainic, inima mi-a topit?
Numele ce-l pierdusem, ce scoică l-a rostit?
Cunosc eu trădătorul reflux care cu-o șoaptă
M-a tras din violența mea pură și necoaptă,
Răpindu-mi astfel tâlcul suspinului enorm?
Cum pasărea se-așează, a trebuit să-adorm.
A fost, poate, chiar ora, când ghicitoarea trează
Lăuntric se tocește și dezinteresează:
Ea nu mai e aceeași.. Copila cea de har
De trepte neștiute se apără-n zadar,
Și mâinile-i uitate le cere de departe.
Da, să cedezi la glasuri încoronate-n moarte,
Să iei drept chip un abur..
Iată, ușoară sunt:
Mi se atinge fruntea de-acest consimțământ..
Acestui corp, iertarea i-o dau, și gust cenușa.
Deschid lent fericirii de-a coborî azi ușa,
Pornesc, spre negri martori, cu brațe chinuite,
Între, o! nu de mine, lungi vorbe bâlbâite..
Dormi, dormi, înțelepciune a mea. Fii doar absență;
Întoarce-te în germen și-n sumbră inocență.
Vie, te dă comorii și șerpilor enormi..
Dormi nencetat! Coboară, și dormi! Coboară, dormi!
(Poarta cea scundă este-un inel.. prin care gazul
Trece.. Pe limbi flecare, doar moartea stă, și hazul..
Pasărea-ți bea din gură și tu nu poți s-o vezi..
Coboară, -n șoapte.. Negrul nu-i negru, pe cât crezi..).
Lințolii delicioase, dezordine-ncropită,
Culcuș unde mă-mprăștii, mă-ntreb, și-mi sunt ispită,
Unde-o să-nec cu vremea chiar inima-n bătăi,
Aproape viu sepulcru-n geloasele-mi odăi,
Ce gâfâie, și-n care vecia se ascultă,
Loc plin de mine care mi-ai luat întreagă, smultă,
O, formă-a formei mele, căldură fără spor,
Întoarcerile mele te recunosc a lor;
Iată că-atât orgoliu ce-n pliuri vă slăvise,
Până la urmă-amestec cu josnicii de vis e!
La pânza voastră, -n care chiar moartea-și imita,
Idolul fără voie începe-a dormita,
Femeie absolută, cu ochii-n lacrimi grele,
Când, ale tainei sale grote și vrăji rebele,
Și-acest rest de iubire păstrând un corp la bord
I-au compromis pieirea și muritoru-acord.
Arcă deplin secretă, însă atât de-aproape,
Avântul meu, azi noapte, a vrut din lanț să-ți scape
Făptura; dar stropit-am abia cu tânguiri
Coapsele-ți încărcate de zi și plăzmuiri!
Cum! ochii-mi reci, de-atâta azur pierduți în zare,
Privesc acolo rara, plăpânda stea cum moare,
Și-acest prea tânăr soare-al mirării mele, plin,
Părea să lumineze-al unei străbune chin;
Căci focul lui nu lasă regrete să irumpă,
Și-amestecă-aurora într-o substanță scumpă
Ce se forma acuma substanță de mormânt!..
O, ce frumoasă-i marea, și gleznele în vânt!
Tu vii!.. Ea, cea pe care-o respiri tu, voi rămâne,
Voalul meu numai abur aleargă înspre tine..
.. Atunci, format-am, vane plecări dacă trăiesc,
Doar vise?.. Dacă-n haine răpite, mă ivesc
Pe țărm, fără oroare, să-adulmec spuma-naltă,
Să beau cu ochii-amarul ce vast și-n râset saltă,
Ființă-opusă brizei, în aer ca de-oțel,
Primind senină-n față al mării-adânc apel;
Dacă sufletul suflă, și umflă furibundă
Abrupta undă-n unda strivită, dacă-o undă
Detună-n cap, un monstru-al candorilor jertfind,
Și vine să vomite al mării-n clocot grind
Aici pe stânci, de unde țâșnește-n până-n gându-mi
O orbitoare jerbă privirea înghețându-mi,
Și peste-ntreaga-mi piele, de zori făcută scurm,
Atunci, trebuie, Soare, deși nu vreau, acum,
Să-ador inima-mi unde tu vii spre-a te cunoaște,
Retur vânjos și dulce-al plăcerii de-a se naște,.
Foc spre care-o fecioară de sânge suie-n zbor
Sub calzii-arginți ai unui sân recunoscător!