Rainer Maria Rilke – Elegia a Zecea

De-ar veni în sfârșit ziua când, ieșind din crunta înțelegere,
imn de bucurie și slavă să înalț îngerilor ce încuviințează.
Nici una din limpezile bătăi ale inimii să nu dea greș
pe strunele moi, șovăielnice, sau
gata să se rupă. Chipul meu înrourat
mai strălucitor să mă facă; înflorească-n sfârșit nezăritele lacrimi.
O, cât de dragi mi-ați fi atunci, mâhnitelor nopți.
Cum de nu v-am primit îngenuncheat, nealinate surori,
cum de nu m-am lăsat răsfirat în răsfiratele voastre șuvițe.
Noi, risipitori ai durerilor. Cum încercăm să întrezărim,
în trista durată, dacă nu cumva se sfârșesc. Ele sunt însă, în adevăr,
frunzișul pururea verde, sensul nostru obscur,
UNUL din anotimpurile tainicului an, și nu numai
anotimp – ci mult mai mult – loc, așezare, culcuș, sol, lăcaș.
Vai, într-adevăr, cât de străine sunt ulițele Cetății-Durere,
unde, în falsa liniște făcută din zgomot asurzitor,
violent smulsă din tiparele golului,
se fălește poleita larmă, monument al tumultului.
O, cum ar zdrobi un înger sub tălpi, fără urmă, Târgul Consolării,
mărginit de Biserică, de-a gata cumpărată:
curățică și închisă și dezamăgită, ca un oficiu poștal duminica.
Afară însă, necontenit se-ncrețesc marginile bâlciului.
Scrâncioburi ale libertății! Scafandrii și scamatorii zelului!
Și tirul cu figurinele norocului chinovărit,
unde ceva țopăie la țintă și zdrăngăne ca tinicheaua,
când unul, mai dibaci, nimerește. Și în aplauze pleacă-amețit
mai departe, la voia întâmplării; căci tarabele pe orice curios îl atrag
trâmbițând și lărmuind. Adulții au ceva
mai departe de văzut, cum banii puiesc anatomic,
nu numai pentru distracție: sexul banului,
totul, întregul, afacerea -, asta instruiește și te face rodnic..
.. Oh, dar numai ceva mai încolo, în afară
după ultimul gard pe care-i lipit afișul: „Fără de Moarte”,
acea bere amară, care pare dulce celor ce o sorb,
în timp ce alte distracții proaspete mestecă într-una..
chiar în spatele gardului, chiar după el, acolo se află cu adevărat REALUL.
Copiii se joacă, îndrăgostiții se-mbrățișează, -deoparte
și gravi în iarba săracă, și câini domnesc peste natură.
Adolescentul este atras mai departe, poate îndrăgește
o tânără Tânguire.. În urma ei mergând, ajunge-n poieni. Ea-i spune:
– Departe. Noi locuim acolo, afară..
Unde? și tânărul o urmează.
Ținuta-i îl farmecă. Umerii, gâtul -, poate că
este de nobilă viță. Dar o lasă, se-ntoarce,
se uită-napoi, face semn.. La ce bun? E doar o tânguire.
Numai morții tineri, în starea lor dintâi
a liniștii peste timp, a desprinderii,
o urmează cu drag. Pe fete
le-așteaptă și se-mprietenește cu ele. Blând le arată
ceea ce poartă: perle ale durerii și-ale răbdării
finele văluri. – Pe tineri însă
îi însoțește tăcând.
Dar acolo, în vale, unde-și au lăcașul, una din cele mai vârstnice Tânguiri
îl ia în grijă pe tânăr când acesta pune-ntrebări: – Odinioară,
spune ea, am fost un neam mare, noi Tânguirile. Străbunii noștri
săpau la mine acolo în munții cei mari; găsești câteodată
la oameni, vreo așchie șlefuită din durerea străveche,
sau, din bătrânul vulcan, o bucată de mânie-mpietrită ca zgura.
Ei bine, de-acolo-și trăgea obârșia. Cândva fost-am bogate. –
Și ea-l conduce cu blândețe prin întinsa priveliște a Tânguirilor,
și-i arată coloanele templelor sau ruinele falnicelor castele
din care prinți ai Tânguirii domneau odinioară-nțelept
peste țară. Îi arată înalții arbori de lacrimi
și câmpii de-nfloritor alean
(cei vii le știu numai în chip de catifelat frunziș) ;
i-arată animalele bocetului, păscând, – și uneori
o pasăre țâșnește cuprinsă de spaimă și zboru-i săgetat
în privirea lor înălțată înscrie până departe icoana însinguratului ei țipăt. –
Seara, îl duce la mormintele strămoșilor
din neamul Jeluirilor, – sibile, prooroci.
Dar când noaptea se-apropie, atunci pășesc mai încet, și-n curând
asemenea lunii se-nalță, veghind peste toate
monumentul funebru. Frate cu cel de la Nil,
sublimul Sfinx -: chip al tăinuitei cămări.
Și uimirea-i cuprinde în fața acestei încununate frunți, ce pururi
tăcând, pe cumpăna stelelor așează
icoana umană.
Ci privirea sa amețită încă de proaspăta moarte
nu o deslușește. Contemplarea ei, dimpotrivă,
sperie bufnița dindărătul marginii Pschentului (Pschentul este coroana Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos – n. r.) Și ea
cu o prelungă, înceată atingere de-a lungul obrazului,
pe cea mai pârguită rotunjime a lui,
delicat desenează în noul
auz al mortului, pe-o foaie
îndoit desfăcută, negrăitul contur.
Iar mai înalt, stelele. Noile. Stelele acestui tărâm al Durerii.
Lin Tânguirea le numește: – uite, aici:
CAVALERUL, TOIAGUL, iar constelația mai deplină ei o numesc:
COROANE DE FRUCTE. Și mai departe, către pol:
LEAGĂN; DRUM; CARTE-ARZĂTOARE; PĂPUȘĂ; FEREASTRĂ.
Dar pe cerul de miazăzi, fără prihană ca-n palma unei mâini
binecuvântate, limpede strălucind – marele M,
care-nsemnează Mumele.. -.
Dar e timpul să plece cel mort, și tăcând, Tânguirea mai vârstnică
îl duce până la valea prăpăstioasă
unde, în clarul lunii, licărește
Izvorul Bucuriei. Cu evlavie
ea îl numește și-i spune: „La oameni
acesta-i un șuvoi ce năvalnic îi poartă”.
Se opresc la poalele muntelui.
Și-acolo ea-l strânge la piept plângând.
Singur el urcă, se pierde în munții Durerii-din-Începuturi.
Și nici măcar o dată nu mai răsună pasul său
din acel destin fără grai.
Dar dacă cei nesfârșit morți ar trezi în noi un simbol
iată, ne-ar arăta mâțișorii
atârnând în alunii golași sau
ne-ar vorbi despre ploaia ce cade pe-ntunecatul pământ primăvara.
Și noi, care-nțelegem norocul
ca pe-un SUIȘ, am fi cuprinși de-nfiorare
care-aproape ne doboară
când ceea ce este fericit CADE.