Smochinule, e-atâta vreme de când preţuiesc
cum floarea, aproape în întregime, o depăşeşti,
şi-n miezul rodului, hotărât timpuriu, la sorocu-i, să lege,
fără slavă-ţi îndesi taina neprihănită.
Întocmai conductei havuzului, încovoiatele-ţi ramuri
sucul îl poartă în jos şi spre ‘nalt: iar el, pe jumătate-adormit,
se avântă din somn în desfătarea celei mai dulci din îndeplinirile sale.
Precum Zeul în lebădă.. Noi însă zăbovim,
ah, ne fălim cu-nflorirea, şi-n târzielnicul miez
al rodului nostru până la urmă totuşi ivit,
pătrundem cu gustul amar al trădării.
Puţini sunt aceia al căror imbold înspre faptă
creşte atât de puternic, că-i scoală de-ndată şi-ntr-al inimii plin dogoresc
când ispita-nfloririi, cum boarea mulcomă a nopţii,
a gurii frăgezime şi pleoapa le sărută:
Eroii, se pare, şi cei meniţi mai devreme lumii de dincolo,
cărora Grădinarul-Moarte într-alt chip le arcuieşte vinele.
Aceştia-s clocot năvalnic: zâmbetului lor
o iau înainte, cum telegarii înhămaţi la carul de luptă, biruitorului rege,
în linele imagini limpezite în piatră din Karnak.
Uluitor de aproape e totuşi Eroul de morţii cei tineri. Dăinuirea
nu-l turbură. Înălţarea sa e fiinţare; necurmat
se smulge cu totul înainte şi în altă constelaţie trece
a primejduirii de sine continue. Acolo puţini l-ar afla. Dar,
destinul, ce-n sumbră tăcere ne înfăşoară, înflăcărat deodată,
îi dă glas minunat înlăuntrul furtunii învolburatului său tărâm.
Pe nimeni, altcum, ca pe el nu-1 aud. Negândit mă străbate,
împletit cu iureşul vântului, întunecatul lui sunet.
Cât de bucuros m-aş ascunde din faţa dorului: O, dacă-aş fi,
dacă-aş fi un copil, sau de încă mi-ar fi îngăduit să ajung
şi, în viitoarele mâini sprijinit, să şed şi de Samson
să citesc, cum maică-sa nimic la început, şi-apoi totul născu.
N-a fost el, încă din sânul tău, o, mamă – erou, nu început-a
încă de-acolo, din tine, poruncitoarea lui alegere?
Puzderii în pântec s-au frământat şi-au vroit el să fie,
dar iată: el înşfacă şi lăsă, alese şi izbuti.
Iar când se opinti în coloane, din lumea trupului tău
el într-o lume mai strâmtă răzbi, unde alese
şi izbândi mai departe. O, mame de eroi,
voi obârşii de fluvii nestăpânite-n diguri! Prăpăstii voi, în care
cu tângă prelungă de pe marginea piscului inimii, dinainte,
viitoare jertfe ale fiului, copilele, s-au prăbuşit.
Căci, vijelios eroul străbătu popasurile dragostei,
fiecare ridicatu-l-a-n slăvi mai înalte, fiecare lui hărăzită zvâcnire a inimii,
dar, întors de pe-acum, sta el la capăt de zâmbet, un altul.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura eroismului, destinul implacabil și legătura omului cu natura. Eroul este văzut ca un element al naturii, supus unui destin măreț, dar și tragic, în timp ce eul liric aspiră la o înțelegere mai profundă a acestui destin.