Lăsați dârlogii liberi, începe-acum câmpia.
Se vede după ramuri că la hotare e ger.
Se va ivi o cotitură, pierind ca fumul în văzduh
Pe care va pluti binețea precum o așchie-ndoită.
Respiră undeva, sub scoarță, neliniștea de a slăbi.
Pe lespedea fântânii va fi întinsă masa.
Ființe binevoitoare ne vor întâmpina
Și mâna ta pe frunte, rece îți va fi de stele;
Și-n iarbă nici o urmă de cuțit.
Nu, zgomotul uitării ar fi atât de mare
Încât ar altera puterea sângelui și a cenușei
La căpătâiul meu unite să stea-mpotrivă sărăciei.
Cel care numai pașii lui și-aude admiră numai propria-i vedere
În apa moartă a umbrei sale.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme legate de moarte, uitare și introspecție, folosind imagini puternice din natură. Vorbește despre acceptarea inevitabilului și despre confruntarea cu propria mortalitate, într-un cadru natural rece și distant.