Tufișuri verzui…
Umbrele negre-ale stâncilor
Cad pe pământ…
Câmpuri cu miriști rostogolite
Reflexe de apă…
Munții se-nvăluie-n aburi
de-argint strecurat.
Nori nemișcați – blocuri metalice –
apasă pe visuri…
Sus, foarte sus,
pe stânca cea mai înaltă
stă atârnat un copac…
Figură de visător…
La picioare, supărat, un torent…
Se-aude plânsetul muntelui…
Și eu, rătăcind printre toate…
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj montan vast și izolat, accentuând sentimente de singurătate și melancolie. Observatorul se simte pierdut și copleșit de măreția naturii, auzind chiar și plânsetul muntelui, sugerând o conexiune profundă și tristă cu mediul înconjurător.
