Ce mări, ce țărmuri, ce stânci cenușii și ce insule,
Ce apă-nfășurând prora
Și izul de pin și sturzii cântând prin neguri,
Ce imagini se-ntorc
O, fiica mea.
Cei care ascut dintele câinelui, având în gând
Moartea,
Cei care strălucesc de gloria colibriului, având în gând
Moartea,
Cei care-n cocina satisfacției zac, având în gând
Moartea,
Cei care-ngăduie extazul animalelor, având în gând
Moartea.
Impalpabili s-au făcut, subțiați de un vânt
Ori de-o adiere de pin, și cântecul ceței
Harul acesta i-a topit pe unde se aflau.
Un astfel de chip, mai neclar și mai clar, ce e oare?
Și pulsul din braț, mai slab sau mai tare –
Dat ori împrumutat? mai departe ca stelele și mai aproape ca ochiul
Șoapte și chicoteli printre frunze și pași grăbiți, foc
Sub somn, acolo unde toate apele își dau întâlnire-ntr-un loc.
De gheață, chila a crăpat, iar vopseaua plesni de căldură.
Eu am făcut-o, uitasem însă
Și mi-am adus aminte
Slabă velatură, putrezită pânză.
Între un iunie și-un alt septembrie,
Eu am făcut-o făr’ să știu, pe jumătate lucid, nelimpede, ne-al meu,
Bordajul are spărturi, trebuie călăfătuite-mbinările.
Această formă, acest chip, această viață
Trăind ca să trăiască într-o lume-a timpului de dincolo de mine; aș vrea
Să renunț la viață-mi pentru ea, la graiul-mi pentru graiul nevorbit,
Cel trezit, buzele desfăcute, nădejdea, vapoarele noi.
Ce mări, ce țărmuri, ce insule de granit înspre-a mele păduri
Și sturzii chemând-o prin negurile moi
Pe fiica mea.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a efemerității vieții, folosind imagini ale naturii și ale mării. Vorbitorul își exprimă dorința de a renunța la propria viață pentru o formă de existență mai pură și mai liberă.