Un veac s-a scurs, și împreună,
Lungiți subt un capac de piatră
Ne crede morți întreg pământul.
Ah, de-aș putea să-mi las mormântul.
Și lumei care veșnic latră
Să-i strig că totul e minciună!.
Un veac.
Iubita mea, de când
Am adormit culcați alături!
Fu dulce cupa cu venin!
Ne-a-nchis destinul în sicriu
Ca două pagini puse-alături
Subt o prunela lăcrămând.
Simțirăm cărnuri, oase, scoase,
Căzând în jurul nostru rupte.
Acum, trântită lângă ține.
Cupola multor clipe line,
În urm-atâtor vane lupte,
Zâmbește lanțului de oase.
Surâs amar și fără preget
Încremenit pe-un lanț de dinți,
Îmi dai fiorul unor zimți
Ce-mi trec pe frunte ca un deget
Și cât aș da să văd că minți
Chiar azi, când știu că nu mai simți!.
Enigmă searbădă și rece,
Din tine nu-nțeleg nimic.
Să văd în tine nemurire?
Un râs ironic care trece
Și el, ca toate, spre nimic,
Ori un simbol de fericire?
Ah! știu,
Iubita: lumea-ntreagă
Același
trist sfârșit îl are,
Suntem și noi la fel cu ea?
Mai e vreun fir care ne leagă,
Sau peste toate-o lumânare
S-a stins, și-un glas de cucuvea?.
Ghicesc că buzele-ți sunt rupte
De-atâtea horde blestemate.
Că nervii tăi sunt roși de viermi.
Ridică-ți pașii, largi și fermi,
Arată-mi stelele curate
Din negru-abisurilor supte.
Oh, de-ai rămas aceeași
Lie, înalță-ți fruntea, palid vals
– Dar dacă visul meu e fals?
Dar dacă totu-i nebunie?
Sensul versurilor
Piesa descrie o iubire care transcende moartea, doi îndrăgostiți îngropați împreună de un veac. Naratorul își exprimă disperarea și dorința de a comunica cu iubita sa, întrebându-se dacă mai există vreo legătură între ei sau dacă totul s-a sfârșit.