Luna a luat soarele cu ea.
Dintr-o piatră strigă un glas.
Inel pustiu.
Nu mai avem timp frumos, nici păsări.
Despodobit, sună pe sâni un cositor de pavaj.
S-au stricat și stelele.
Nefoșnet și nedumerire.
Cad.
Neamul închis într-o carte
Se lupta cu neamul închis într-o cetate.
Plăgi violacee.
Fiole cu lună.
Și-n nici un cuib nici o diademă.
Voi, primejdii neascultate!
Am sânii ca două cranii de sticlete.
Oamenii pe care i-a tocit cazna și timpul.
Nu ne-am fi înțeles nici în moarte.
Florile îți mișună sub tălpi.
Sfeșnic pulverizat.
Pică-ți, sloi de noapte, bruma –
Cosit în fantezia pribeagului.
În cer, acolo, cineva întoarce zilnic noimele.
Iernez în derâderea luminii.
Sensul versurilor
The poem depicts a desolate and decaying world, marked by loss and despair. It speaks of brokenness, the futility of understanding, and a sense of being trapped in a cycle of suffering. The imagery is stark and unsettling, evoking a feeling of profound sadness and hopelessness.