N-am grădină, însă am râme și plină
mi-i neliniștea cu bile de cucută,
struțul e clopot și dimineața o să pută,
cad frunze la dumneavoastră pe planeta Rugină,
de lux ore care se aruncă-n latrină,
din mie în mie, din sută în sută,
ca niște coji de lămâie, ca niște îngeri de făină.
Vreți să vă dau râme de la mine din grădină?
Târâș, ca dezertorii, julindu-se la frunte,
de două zile luna se cațără pe munte.
Spre umerii de gheață ai Alpilor, cu pliscul
de trăsnet vulturi hulpavi sparg casele și discul
și platoșa acestui zurliu de cascador.
Sau carnea lui nu-i carne, sau rănile nu-l dor,
că urcă mai departe… Când o s-ajungă-n vârf,
va să-și decearnă Pluto argintul unui stârv.
Din fundul mării temple excentric taciturne
înfășoară abisul ca brâul unei urne.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme ale decăderii, neliniștii și morții printr-o serie de imagini poetice puternice. Natura este prezentată într-o lumină sumbră, iar sentimentul general este unul de melancolie și disperare.