Când va începe întunericul să se facă mai mare decât
lumina, mă reîntorc.
Nu prin somnul holdelor fragede, care atunci se vor fi
scuturat.
Mi-aud pașii de-a curmezișurile ierbii, care se va târî
ca un abur.
O răgușeală va păta aerul depărtării de sacâz.
Din ultima labă de maimuță va culege închipuirea câteva
portocale,
E un semn de imn, va surâde garderobul aplecat peste scorojelile buzelor tale.
Ca o presimțire-a ghiolului în care-o să te guduri,
Dobrogea-n rochii de fluturi s-o amesteca – nălucă –
pe după vânt, cu tenebrele.
Vor rămâne în urmă strigoii să-mi deseneze vertebrele.
…Și-un timp va fi nedumerire.
Slujnice ale rutului, gloatele vor oglindi în potire veninuri.
Prin zări,
urmărit de lucrurile din păsări
am să mă părăsesc treaptă cu treaptă.
Pereții mei nu se vor mai îngriji de potecile
la care lumina așteaptă.
Voi reîntâlnii amforele fumegătoare și-am să văd
neprevăzuturile.
La o casă necunoscută,
mă va aștepta tăcerea cocoțată pe balustradă
și poate că tu, călărind bidivii de tizic,
mă vei primi cu părul rezimat de lună.
Orele vor trece pe la ferești ca berzele-mpreună
și-ndărăt nu se va mai auzi nimic.
O! ca Saul, temător doar de dumnezeul care trece,
mă bucur numai de greșelile pe care n-am cumpănit să nu le fac.
Luați murmurele serilor și profilați printre ele un mac
roșu. A fost patima acestor ținuturi.
Când îi vor reînflori petalele de dragoste,
lumea va fi ca de la începuturi.
Sensul versurilor
Piesa explorează o călătorie interioară spre acceptarea trecutului și a greșelilor, folosind imagini puternice din natură și mitologie. Macul roșu devine un simbol al pasiunii și al renașterii, sugerând că lumea poate fi reînnoită prin dragoste și acceptare.