Este obiceiul ochilor să nu uite.
Lumina își încordase arcul până la obârșiile mirajului.
C-o boțească frumusețe,
drumul se strecura printre niște spoieli de păduri.
Bărbați și femei cu părul aprins ca flacăra
căutau învierile lui în văzduh.
Zamolxe nu mai era nici el nicăieri.
Tăiate: capul și mâna regelui dac
plecaseră.
Pietrele ne șoptesc vorbele pe care
n-au avut timp ei să ni le vorbească.
Este obiceiul inimii să tresară la întâlnirea cu morții.
C-o hoțească frumusețe,
pădurile aproape că intră în case.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de pierdere și melancolie legat de istoria dacilor și de figura mitologică a lui Zamolxe. Natura joacă un rol important, fiind martora tăcută a evenimentelor trecute și purtătoarea memoriei.