Cărările nemerse încă mă mai tulbură,
Întunericul umblă printre cruci ca un copil.
Ne naștem și murim în exil.
Singurătatea trece cu buzunarele pline de răni.
Care mai devreme veți ajunge la mine, mai suc de cucută, mai mâini de omăt?
Soața lui Lot, când a privit îndărăt, în stana de sare prefăcută a fost.
Epilepsia toamnei și-ncepe vicleșugul.
Drumu-i plin de noroi.
Cu sângele-n plisc, vremea s-a rostogolit, s-a rostogolit ca un disc peste lespezile trecutului.
Perdele de os la case tăcute.
Mă găsea dimineața ghemuit de pereți.
Mi-ai luat sufletul și-ai plecat cu el la hereți, prin lumina lunii păscută de ciute.
Destrăbălată, stepa îngenunche-n ploaie.
M-a luat frigul ostatic și-mi ține-adăpost.
Mi-e foame de ceva care n-a mai fost, de-o catastrofă sau de-o bucurie.
O să se facă târziu ca-ntr-o rugăciune ori o să se facă urât ca-ntr-un coșmar?
ierburi vehemente cu izul amar țin noaptea de frâu, și-o spintecă-n câmp.
Noaptea tușesc oamenii și copacii.
Latră un câine, cade o frunză pustie.
S-au întors cuvintele în sălbăticie,
iar întunericul umblă printre cruci ca un copil.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de singurătate, exil și melancolie profundă. Vorbește despre efemeritatea vieții și căutarea unui sens într-o lume întunecată și plină de suferință. Natura și elementele biblice sunt folosite pentru a accentua starea de deznădejde și dorința de ceva nou.