La tâmple-și urcă-n zori cetatea jderii
și piatra înflorește vârstei pragul
cu viorele-aprinse lângă steagul
de la fântâna-nrăzărind puzderii.
De-acum, se pârguiește-n sâni și fragul
iar florile chemării urcă-n merii
dinspre lumina ninsă-n casa mierii,
dinspre cuvânt ce-mpădurește magul.
Oglinda intră-n oblicele puste,
pe limbi de rug – omăt să nu le stingă,
că-s cerbii în vlăsii, flăcări auguste.
Spre rădăcini, fotonii iar să ningă
ziduri de lănci, la templul cu lăcuste,
la rană oarbă cu destine-n chingă!
Sensul versurilor
Piesa explorează conexiunea dintre natură, destin și spiritualitate, folosind un limbaj metaforic bogat. Sugerează o căutare interioară și o acceptare a destinului, chiar și în fața suferinței.