Mănăstire ancorată pe pământul lui Apollo,
Dafni, sfinte cărămizi,
Cine va reda vreodată sufletului meu de-acolo
Umbrele de chiparizi?
Cerul dimineții clasic conturat cum e o cupă
De lumină cu argint,
Și în inimi călătoare dorul primăverii după
Eleusis și Corint!
Cine va suna talanga turmelor de pe coline
Că-ntr-un viers de Theocrit,
Și în curte printre dafini va lega — o, Dafni! — cine
Maci de sânge pe granit?
Mai trăiesc că altădată zeii veșnici, mănăstire,
Și zadarnic ai,
Că s-o răstignești sub cruce, o coloană. Stă subțire,
Pururi vie, cu trup nins,
Cu trup neted, cu trup tânăr în divină nepăsare
Că pe vremea când purta
Peste frunte o metopă și o friză pe spinare —
Da-mi, coloana, pacea ta!
Și-nflorită printre pietre, floarea morții, asfodelă,
Mă învață cum să fiu
Că să seamăn după moarte cu sculptații pe o stelă
Din Cheramicul pustiu.
Iar tu zeu al poeziei, o, Apollo, mă îndrumă
Că să scap biruitor,
Căci în naos, ce patetic, cu durerea-i mă sugruma
Tragicul Pantocrator.
Sensul versurilor
Piesa explorează legătura dintre spiritualitate, natură și moarte, într-un cadru antic grecesc. Vorbitorul caută pace și înțelepciune în ruinele trecutului, reflectând asupra efemerității vieții și a eternității artei și credinței.