Ca ieri izvorul curge în amforă de lut,
Dar azi, pe malul apei, altarele Dianii
Se prăbușe-n ciorchine de bozii, iar castanii
Podoabă și-o dezbracă pe templul decăzut.
Ca ieri izvorul curge, dar unde mai sunt anii
Când Satirul, glumețul, și Faunul tăcut,
Veneau să-și cânte-n trestii un dor necunoscut
Și urmă de copită în crâng lăsau Silvanii?
Poteca e pustie și vremea depărtată
A zeilor din timpul cu visuri legendare –
Dar noaptea cel din urmă Centaur, câteodată,
Din codrii plini de freamăt, ieșind nemuritor,
Cu două piepturi albe sub luciul lunii, pare
Un bust uitat de veacuri pe-un soclu mișcător.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de nostalgie pentru o lume mitologică apusă, unde natura și divinitățile coexistau. Acum, doar amintiri și vestigii ale acelei lumi mai persistă, sugerând o pierdere ireversibilă.