Pe zări străvechi ca scoarțe oltenești,
Țesute-n flori și păsări de-amurgire,
Pe culmi te-nălțai, să împlinești,
Logodna cerului cu țara – mănăstire.
Și valea ca o carte s-a deschis
Și-ntâia stea citi în ea prea bine
Și ce-a fost trup de om s-a făcut vis
Și ce-a fost dor s-a împăcat cu sine.
Și-n mine și-n poiană și pe drum
Deodată s-a întins atâta pace,
Că Dumnezeu plutea ca un parfum
De fân cosit, când claia se desface.
Și-aș fi crezut că totu-i zugrăvit
Și că privesc, copil, o stampă veche,
De nu-mi venea – când șters, când deslușit –
Un zvon adânc de clopot la ureche.
Sensul versurilor
Piesa descrie o experiență spirituală profundă, legată de un loc sacru (mănăstirea) și de frumusețea naturii. Este o reflecție asupra împăcării cu sine și a prezenței divine în lucrurile simple.