Seară spartă, pahare sparte-n jurul mesei,
tobă depărtată a unei zile cu soare, cu hărmălaie, cu praf,
memorie transpirată scoțându-și acele din cap.
Patul de lemn ce rezistă somnului.
Un invalid își lovește cârjele de trotuar.
Dedesubt, scobit un puț. Încerci cu piciorul. Cine locuiește aici?
Piatra umedă. Nu-i nimeni. Ultima țigară.
Ultimul vers deasupra oboselii,
deasupra fumurilor ce și-au plesnit sacii.
Și-apoi, în miez de noapte, aceeași tobă trezind iarăși paznicii.
Cine-i? Ce s-a-ntâmplat? Îmbrățișăm baioneta
ca pe-o femeie pe salteaua desfundată, cu mâini înghețate,
ca pe-o femeie pe care niciodată n-am iubit-o.
Să te ridici în fața zidului mucegăit și s-aprinzi lumânarea.
E o spânzurătoare dincolo de grile, la ușă stă planton unu′ ciupit.
Gândește-te:
sub scaun pantofii nepurtați i-au prins mușchi.
Nu-i vreme de dormit. Închipuie-ți, nepurtați!.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de deznădejde și izolare, evocând imagini sumbre și o atmosferă apăsătoare. Vorbește despre o realitate dură, marcată de oboseală, amărăciune și lipsa de speranță. Personajul pare a se confrunta cu o situație limită, într-un decor dezolant.