Copaci mari aleargă-ntr-o epocă mânjită de funingini,
într-un pârjol ce arde buruieni și calcane,
oameni îmbătați de visurile lor cântă sub ferestrele stelelor,
iau pușca, țintesc în cer și zornăie clopoțeii tuturor țintelor
pictate cu flori, oi, ciobani cu fluiere,
păsări mari, roșii, albastre; lumea-ntreagă
ca un tir iluminat, pe-nnoptate,
înghesuială, strigăte: victoria. Oamenii-apucă pușca
și, cântând, se-aruncă-n vâlvătăi.
Întâi silabisire – o silabă, două, un cuvânt: libertate
– un om, lângă el altul, toți oamenii: fericire.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume în transformare, unde natura și umanitatea se împletesc într-un context de luptă și aspirație spre libertate. Oamenii, prinși în visurile lor, caută fericirea într-o lume marcată de distrugere și speranță.