Atârn din crengi ca o zăpadă
în primăvara văii,
mă poartă vântul ca izvor rece,
cad umedă în flori
ca o picătură
de care ele putrezesc
ca într-o mlaştină.
Eu sunt gândul-permanent-la moarte.
Fiindcă nu pot merge liniștită, zbor
prin toate clădirile sigure ale cerului,
răstorn pilaștri și scobesc ziduri.
Fiindcă nu pot dormi noaptea, îi previn
pe ceilalți cu foșnetul îndepărtat al mării.
Urc în gura cascadei și rostogolesc
cu zgomot pietrișul de pe munți.
Sunt copilul marii angoase a lumii
care atârnă de pace și bucurie
precum bătaia clopotului de pasul zilei,
asemeni coasei în ogorul copt.
Eu sunt gândul-permanent-la moarte.
în traducerea lui Dan Dănilă
Sensul versurilor
Piesa explorează tema omniprezenței morții și a anxietății în viață. Metaforele naturii sunt folosite pentru a ilustra modul în care gândul morții corupe frumusețea și pacea, fiind o constantă amenințătoare.