Să îmi fac o luntre împletită din ierburi și flori
Și să mă las să alunec pe râu ca un plaur,
Egal depărtată de maluri,
Străină de pești,
Să mă mântuie stelele noaptea și-n zori
Să mă-nconjure-ai apei ochi vitregi de aur.
Să nu văd nimic prin pleoapele-nchise,
Un roșu-ntuneric încet mă pătrundă
Atent doar la ritmul somnatec de undă,
Ușor se-nsteleze și moartea-mi de vise
Lăsate târziu să răspundă.
Târziu legănată de luntrea de ierbi,
Miresme sărate și verzi m-or cuprinde,
Împletită în alge și șerpi,
Asfințită-n al mării pustiu,
Să nu mai țin minte.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie solitară pe apă, într-o luntre improvizată, ca o metaforă pentru acceptarea morții și renunțarea la amintiri. Este o contemplare asupra efemerității vieții și a întoarcerii în sânul naturii.