De câte ori foșnesc sub bolți rotunde
Copacii verzi și păsări plâng și-adie
Un dulce vânt sau murmură din unde
Malu-nflorit pe care zac și-a scrie.
Încerc când amintirile mă-mbie,
Îmi văd iubita ce-n pământ se-ascunde
Și glasul i-l aud, căci încă vie
Suspinelor de-a-pururi îmi răspunde.
„De ce te zbuciumi și-ți grăbești anume
Sfârșitul (îmi șoptește cu blândețe)?
De ce verși fluvii de durere, spune?
Să nu mă plângi; eternă tinerețe
Trăiesc murind și ochii stinși pe lume
Sorb fără saț lumini și frumusețe.”
Sensul versurilor
Poezia explorează durerea pierderii unei iubiri și amintirile care persistă. Vocea iubitei decedate oferă consolare, sugerând că moartea nu este un sfârșit, ci o transformare într-o eternă frumusețe.