Într-o zi bău-n grădină cu prietenii săi vin.
Strunele jucară-n sunet pe mai multe glasuri vii,
pe mai-mari înveselindu-i. Vin băură scânteind
ca rubinul din pocale de cristal, până ce toți
capetele-și tulburară. Zise Zal către fecior:
„Fiu slăvit ce-n strălucire Soarele întreci, acum
pregătește cai și daruri pentru toți acești viteji,
care-n slavă-și poartă fruntea.” Și Rostam le dărui:
aur, giuvaericale și mulți telegari arabi
cu armuri, și adunarea risipindu-se apoi,
fiecare ducea daruri, fiecare, din belșug.
Zal se trase în cămara lui de noapte cum și-avea
rânduiala și-obiceiul; iar Rostam cu capul greu
de-aromata băutură, greu, de-asemeni, se-ndreptă,
șovăind în mers spre-odaia de culcare; și-adormi,
capu-i odihnind la sânul somnului, când se-auzi
dinaintea porții sale glas strigând că a scăpat
albul elefant rupându-și lanțul și-acum slobod e,
și-n primejdie îi vâră pe toți cei de prin serai.
De îndată ce acestea-i răsunară în urechi,
și curajul și virtutea clocotiră în Rostam;
prinse-ndată buzduganul lui bunică-său în mâini,
și se năpusti spre poartă pentru a ieși. Câțiva
din străjerii ce veghează pragurile la serai —
vrură a-l opri, grăindu-i: „Oare, cum vom înfrunta
a lui taică-tău mânie, poarta descuindu-ți noi?
Noaptea-i neagră, elefantul lanțurile și le-a rupt,
si tu vrei să ieși; au cine asta va-ncuviința?”
El se oțări-mpotriva celui ce-a grăit astfel,
drept în ceafă repezindu-i ghioaga pumnului său greu,
de-i făcu din țeastă-o minge; când se-ntoarse spre ceilalți,
toți de pahlivan fugiră. Merse către poartă, dârz,
și cu buzduganu-i rupse drugii, precum bine-i stă
unuia viteaz ca dânsul. Apoi, val-vârtej, ieși,
buzduganul greu pe umăr, capul de-ndrăzneală plin,
buzna către elefantul alb cu fildeși spumegând
și mugind precum albastre valuri ale unei mări;
i se arătă un munte, și mugind îl auzi,
și văzu subt el țărâna — oală clocotind pe foc,
și văzu și-ai lui războinici îngroziți de elefant
precum mieii când văd botul unui lup. Rostam răcni
cum răcnește numai leul; fără teamă-naintă
drept spre elefant. Grozavul dobitoc întărâtat
uriaș cum e un munte, îl zări și năvăli
drept la el; săltându-și trompa, scos din minte, pe Rostam
să-l lovească, dar viteazul buzduganu-i repezi
drept în țeastă să-i înmoaie trupul cât un munte alb.
Cât Bisutun elefantul tremură și amețit
dintr-o lovitură numai, moale și neputincios,
și-ndoi genunchii-n țărnă și se prăvăli gemând;
iar Rostam se-ntoarse-acasă și de-ndată adormi.
Sensul versurilor
Rostam, un erou legendar, se confruntă cu un elefant alb scăpat, protejând oamenii din serai. Prin forță și curaj, el învinge bestia, demonstrând vitejia sa.